Dincolo de șine începe povestea lui Ahoe. Dintre smocurile terenului cu buturi din Parcul „Cireșarii”, casa legendarei CFR Grivița Roșie, cartierul tatălui său a răsunat strigătul de luptă „salutul din vechea Troie”. Apoi s-a propagat în bretelele orașului. La „Bumbești” pe Rahova, la Zahana, la „Paișpe Craci” lângă Grădina Icoanei (unde de tratație se ocupau șase chelnerițe și o responsabilă), în orice cârciumă din scalpul mahalalelor în care călca Ahoe, dar mai ales în spelunca „singaporenilor” inventată într-o cuhnie din Piața Rosetti, locul de ditiramb și zaveră în versuri pentru boemii epocii.
Tudor Georgescu în certificatul de naștere, Tudor George pe fiecare copertă semnată, AHOE pe teren, pentru toți și peste tot. Un personaj siropos în peisajul gri al bordurilor bucureștene din comunism, un boem neîmblânzit, poet, traducător, baladist, sonetist. Rugby-ist. Jucător și antrenor.
„Tudor George era un rugbist talentat, de altfel. A jucat în echipa națională de câteva ori. Un atacant periculos, dar, mai ales, era un apărător care se sacrifica și-și dădea sufletul pe terenul de joc. Într-un fel, mi-am putut da seama că și poezia lui avea aceleași caracteristici pe care le prezenta pe terenul de joc. În toate volumele sale de poezie nu găsești un singur vers lin și molatec. Toată poezia lui este o vijelie. Așa a și început, cu Legenda Cerbului, care i-a atras atenția nu numai lui Tudor Vianu, dar și întregii lumi literare din acei ani. Printre prieteni și cunoscuți, el era vestitul AHOE. Strigăt pe care-l proiecta în slavă.
Atât pe terenul de joc, cât și la cârciumă sau pe stradă, în momentul în care își încheia o tiradă- începea chiar așa: “Un salut din vechea Troie- AHOE!”. Un om plăcut de șuetă, care își argumenta cu patos părerile, atât pe cele literare, cât și părerile despre o partidă de rugby sau o problemă socială. S-a simțit bine, din câte am înțeles, să trăiască precum un vagabond. Pentru el, o zi cu mese regulate, -mic dejun, prânz și cină-, cred că au constituit, timp de mulți ani, o mare excepție. Culcatul seara, devreme, nu intra în viața lui”, așa îl scanează în rândurile de plumb ale cărții sale medicul Miron Costin, bunul prieten al lui Ahoe, cel care, în 2009, în cinstea memoriei lui Tudor George, a publicat volumul „Stacana – Triptic cu Ahoe și Toma Caragiu”.
În anii 50, Ioan Chirilă privea din tribună cum Tudor George, Ahoe, le povestea elevilor lui, strânși în jurul său într-un ciorchine de siluete transpirate, după un antrenament, Mitul lui Anteu. Și să poftim în cleștele ghilimelelor de catifea ale lui nea Vanea și în lumea de bard a antrenorului Ahoe: „În după amiaza aceea zăbovisem mai mult pe stadionul Tineretului…Discul de foc al soarelui se apropia de frontonul Institutului Agronomic, proiectând o blândă lumină violetă pe Arcul de Trumf. Ultimii atleți părăseau pista, în pas domol. Doar gazonul terenului de rugby era muscat de crampoanele juniorilor „Știintei”. Încă o șarjă pe treisferturi, încă o gramadă, încă o tușă… În cele din urmă, însă, mingile ovale își aflară odihna în preajma barelor. Și, totusi, antrenamentul nu se terminase. Mănunchiul de jucători se strânse în jurul antrenorului: poetul Tudor George.
…Așa a început seara de poezie a tinerilor rugbysti. Antrenorul-poet citea „elevilor” din poemul său în versuri ”Bob auriu”.
Lin își lasă înserarea / Valul peste sat: / Ca o pleoapă-nchisă zarea / S-a înnegurat…
Înserarea își lasă valul și peste stadionul Tineretului… Baietii erau cufundați în lumea basmului… Nimeni nu mișca. Dar prologul nu avea decât o sută de versuri…
– Nea Tudore, capitolul șase, cel cu lupta – interveniră câțiva. Și poetul-antrenor începu să citească povestea celor care l-au învins pe „vraciul Negru-de-taciune”.
La ultimele versuri, poetul în trening închise cartea, recitând…
Pe șosea se aprinseră luminile, dar surpriza acestei seri de poezie între barele de rugby nu era ultima. A urmat împărtirea cărților. Tinerii rugbyști au primit câte un volum cu autograful antrenorului-autor. Bineînțeles, tot în versuri: „Lui Jan Moromete, zis mișcări încete” (pentru accelerarea temperamentului), „și lui Șerbanică, cel cu pasa mică” (pentru lărgirea pasei și a orizontului) și câte și mai câte…
Grupul de jucători se îndreaptă spre vestiare. Cei mai volubili sunt Adrian Teodorescu, Marcel Popa și Dumitru Grigorcea, membri ai cenaclului literar „Ion Paun-Pincio” (tot nea Tudor i-a atras…). De la ei am aflat că mulți dintre juniorii rugbyști cunoșteau poemul încă în manuscris. In tabara de rugby de la Leaota au urmărit îndeaproape munca de creație a antrenorului lor.
În cele din urmă, am părăsit stadionul împreună cu antrenorul Tudor George.
– Am impresia că te surprinde dubla mea pasiune!
– Dimpotrivă!
– Contemplația poetică se împacă de minune cu dinamismului sportului. Iar pentru mine, rugby-ul e sportul-sporturilor. Dacă nu ne-am gândi decât la rațiunea colectivă a „grămezii”, în care fiecare component impune „telepatic” tuturor celorlalți o situație tactică.
– Asta spune antrenorul. Dar poetul?
– Ce-aș mai putea spune când o tușă suspendată îmi evocă vestite grupuri sculpturale și când mitologicul Anteu îmi intregește metodica de predare?
– Nu înțeleg.
– E foarte simplu. Știi bine că începătorilor le e frică să placheze și să fie placați. Le-am vorbit însă despre Anteu, cel care prindea forțe noi la orice contact cu pământul, și de-atunci placajele abundă…
… Se-nnoptase de-a binelea. Grupuri de sportivi se îndreptau spre Piața Victoriei, legănându-și sacii de antrenament. Iar Tudor îmi vorbea cu aceeași pasiune despre bucuria de a fi văzut în echipa naționala pe Gherasim, Tibuleac și Wusek, foștii săi elevi”.
Dar AHOE era, în primul rând, un răzvrătit. Jurnalistul Marian Burlacu, cel care a ținut aprinsă memoria lui Tudor George printr-un blog și a semnat mai multe articole despre viața, opera și performanța poetului-rugby-ist, a cules o întâmplare din cariera lui Ahoe. Sistemul nu prea asimila hirsuții, iar Ahoe, pe terenul de joc, în troleibuz sau la Casa Scriitorilor, avea înfățișarea unui viking. La un moment dat s-au sesizat tovarășii cu găitane albastre și au condamnat barba lui Ahoe la brici. Bineînțeles că acesta nici nu a vrut să audă, astfel că, amenințați că nu-l vor mai putea folosi pe Ahoe, la un antrenament, colegii l-au imobilizat și l-au bărbierit cu forța. În acest episod, găitanele doar au ciobit orgoliul lui Ahoe, căci barba a crescut la loc. Altă dată, Ahoe a avut mai mult de suferit.
În cartea sa, Miron Costin povestește cum Ahoe, după un “supliciu” aplicat în două tranșe în beciurile securității, în urma căruia spinarea i-a rămas brăzdată de cicatrice aranjate pe piele sub formă de meridiane și paralele, a refuzat să își toarne prietenul – chiar autorul- fugit peste hotare- și inclusiv pe Toma Caragiu, actorul care, prin intermediul lui Ahoe, mesager fără vină, i-a transmis un bilet aceluiași Miron Costin. „Bestia a obosit și a văzut că nu scoate nimic de la mine, mi-a întins vreo 30-40 de coli de hârtie și m-a trimis acasă, cerându-mi ca a doua zi să le aduc declarația corectă, altfel o iau de la capăt. Mă ustura pielea înfiorător și fără pauză. Mă durea de se învârtea strada cu mine. Am plecat direct la Comitetul Central și am cerut să-l văd imediat pe Gogu Rădulescu. Gogu Rădulescu și soția lui mă simpatizau, veneau des la restaurantul Casei Scriitorilor, devenise un fel de mecena, era un fel de protector al poeților și scriitorilor…”
Și pe Ahoe l-a salvat secretarul de partid. Apoi medicii, prietenii lui de la Spitalul Brâncovenesc care l-au îngrijit, l-au pus pe picioare, prietenii, l-au hrănit și chiar l-au îmbrăcat la externare. Precum în „Mitul lui Anteu” , ridicat de la pământ după bătaia servită de securiști, Ahoe trage concluzia: “C-așa sunt eu norocos, de prieteni și la spital, și la CC. Păi, ce? Unul e AHOE și toți îl iubesc. Pentru că merită să fie iubit”.
Dincolo de șine, din grumazul Giuleștiului, un chiot dus de vânt printre buturile de la CFR Grivița Roșie s-a păstrat până astăzi, din generație în generație, din glas în glas: “Un strigăt din vechea Troie, AHOE! Pentru faima lui Dan Coe…”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER